N-am stiut (M: Misu Iancu, V: Alexandru Mandy )

Vremea vine,  vremea pleaca

Dragostea nu vrea sa treaca.

Vreamea pleaca,  vremea vine

Ramai dragoste cu mine.

N-am stiut inca pana ieri, n-am stiut

De furtuni si de primaveri, n-am stiut

N-am invatat sa-nteleg ce-nseamna dor

Ce si-ascundea  patima si -ntr-un bujor.

N-am stiut ce inseamna vis,  n-am stiut

De poemele ce s-au scris n-am stiut.

N-am stiut ca mi-e dor de tine,

Pana ieri cand ne-am cunoscut

Cat de mult te iubesc n-am stiut.

N-am invatat sa–nteleg  ce-nseamna dor,

Cate iubiri se aprind  si cate mor

N-am stiut bucurii sa strang, n-am stiut

Nici sa rad poate nici sa plang,  n-am stiut.

N-am stiut ca mi-e dor de tine,

Pana ieri cand ne-am cunoscut

Cat de mult te iubesc, n-am stiut.

N-am stiut, n-am stiut. 

Vechiul pian ( M:Vasile V. Vasilache)

,,Pe clape sidefii
Trec zeci de melodii
Si duc in zborul lor
O soapta si un dor.
Dar si tristetile
Si bucuriile
De ani prieten bun
Doar tie ti le spun.

R: Tu vechi pian
     Stii sa chemi amintirile
     Tu risipesti cu-n refren amagirile.
     Tu razi cu mine vesel pana-n zori
     Si plangi pe clape adeseori.
     Tu esti ecou, sufletului meu.

In toamnele cu ploi
Stam singuri amandoi
Eu ti-am vorbit ades
Si tu m-ai inteles.
Pe clape poate ascunzi
Un dor dar nu-mi raspunzi.
Vezi nu esti decat
Un vechi pian si-atat!"

Scrisoare de dragoste

Aceasta ar trebui să fie o scrisoare de dragoste, dar nu e. Pentru că e prima mea încercare de acest fel din viaţă, s-ar putea să fie mai puţin sau mai mult decât atât.

E o confesiune cu sufletul în palmă, un risc asumat, o eroare, poate. Sunt gata să plătesc pentru ea. Şi nu voi fi eu cea care va stabili preţul. Poate nu eşti pregătit să înţelegi mai nimic, poate cuvintele mele sunt neputincioase, oricum, eu ţi le dăruiesc acum, în această clipă a unei primăveri care nu mai vine. 
Există în fiecare iubire o zi de luni. Un început pe care valurile altor întâmplări îl şterg sau îl amplifică. Un început fast, ca orice început. Cu speranţe naive, cu credinţa că de data asta ai avut parte de marea întâlnire, singura adevărată, aceea care te va marca pe tot restul vieţii. Binecuvântată fie ziua de luni a dragostei cu prospeţimea ei nealterată, cu frisonul ei indestructibil. Mulţumesc acelui început în orice zi ar fi fost el.


Marţi e ziua în care ai deja amintiri. Rememorezi prima zi a iubirii cu o nerăbdare înfrigurată, cu grija pentru amănunte, cu spaima doar că ţi s-a părut. Marţi îţi trebuie forţă, dacă eşti femeie, forţă să crezi că lunea dragostei tale a fost adevărată, că n-a fost o iluzie, hrănită de anii care nu stau pe loc şi-ţi apasă pieptul, respiraţia, mersul, ridurile. Marţi, dacă eşti lucidă (dar cine mai poate fi), ai mai avea şansa să-ţi spui nu, nu e ceea ce am sperat ieri. Iartă-mă pentru ziua de marţi, peste care eu am sărit din slăbiciune şi spaimă din dorinţa de a crede că ziua de luni a fost adevărată.


Miercuri e deja prea târziu. Ochii tăi luminează ca o icoană, trupul tău face parte din mine ca o otravă lentă de care eu nu mă mai pot lipsi. Miercuri e foarte târziu într-o iubire. Răul se varsă în bine, umbrele sunt sfâşiate de fascicule luminoase, totul are o dublă identitate fără de care nu mai poţi respira. Îţi mulţumesc pentru miercurea acestei iubiri, din care tu n-ai priceput mai nimic, aşa cum îi stă bine unui bărbat ocupat cu orice în afara sentimentelor, al căror preţ la bursă încă n-a fost stabilit pe computer. Ştii tu cât valoarează o privire, un tremur al acestui trup pieritor? Ştii tu preţul unei lacrimi?


Joi este a îndoielii, a inimii bătând năvalnic, gata să spargă colivia umilă a pieptului, a aşteptării frustrate, a tuturor amărăciunilor care traversează ca o otravă fiecare celulă umilită. Joi e frig şi întuneric. Este ziua de cumpănă, când semnul aşteptat nu mai vine. Când în locul lui vine frigul nepăsării, cleştarul rece al lucidităţii, în ale cărui ape îţi vezi chipul palid, tremurul mâinii cu care într-o zi de luni, dintr-o altă existenţă, poate ţi-ai semnat de bunăvoie sentinţa: "condamnat la iubire".


Vineri este ziua Venerei, aceea ce s-ar numi împăcarea cu sine, în numele iubirii fără de care nu se poate, cum nu se poate fără aer. Cum nu se poate fără imperfecţiune, căci oamenii se iubesc mai mult pentru defectele lor, singurele care îi fac umani şi nu pentru calităţile lor, care-i apropie de perfecţiune.

Eu te iubesc pentru tot ce nu-mi poţi oferi: emoţia de a mă vedea, înţelegerea pentru ceea ce sunt, de aceea îţi dăruiesc o vinere continuă, ca un cântec reverberat până la pierderea respiraţiei. Fie să te vindece, să te facă vulnerabil măcar pentru o clipă, adică adevărat.


Sâmbăta unei iubiri este o zi tristă, pentru că strânge în ea povara dulce-amară a acestor zile.

Este o zi în care eu sunt mai mult tu, zi târzie ca o brăţară grea de aur masiv pe mâna unei prinţese moarte, inutilă, adâncă în splendoarea ei. Fie să treci peste ziua de sâmbătă, fără regrete, cu sentimentul că n-ai avut nici o vină, aşa cum îi stă bine unui bărbat grăbit şi bine adaptat la real. Sâmbătă îţi voi dori totdeauna tot binele din lume. Asta înseamnă să poţi uita tot, ca şi când n-ar fi fost, asta înseamnă a nu avea memorie. 
Duminica nici nu cred că există.


Scrie-o tu, dacă poţi, cu ochii şi trupul tău, cu vorbele tale sărace pe care nu le-am iubit tocmai de aceea, tăcând vei reuşi, va însemna că sufletul tău poate să-mi dăruie încă un început, încă o zi de luni, pentru care îţi mulţumesc ca şi când ar fi.